Delivery din tomberon şi mîncare de lux

Mai jos găsiţi o poveste care aruncă pentru a mia oră o umbră de îndoială privind siguranţa alimentelor şi calitatea alimentelor realizate de către firmele de catering din Bucureşti.

Mă înscriu şi eu cu o poveste de acum 2 ani… Am mâncat 4 persoane la restaurantul cu specific românesc de la Piaţa Muncii, cel de lângă restaurantul arăbesc. Am comandat ciorbă, felul doi şi papanaşi cu gem…

Nu ştiu ce naiba au avut în mâncarea aia, că ne-a fost rău la toţi în noaptea aia de am zis ca murim… Am dat toată noaptea şi a doua zi la raţe… După ce am terminat de dat afară mâncarea am zis că ne potolim… dar de unde… Nu ne-am putut duce la muncă a doua zi… noroc că era vineri.

De atunci nu mai mănâncă nimeni dintre noi acolo şi pe cât se poate la nici un alt „restaurant” din Bucureşti. Mâncare mai bună decât cea făcută acasă, de propria mână nu cred că există.

Sper să nu se supere că i-am folosit şi titlul🙂

Vă las să citiţi mai departe peripeţiile Annei 🙂

@Am pornit ieri dimineaţă printr-un periplu în Bucureşti ca să modific facturi. O poveste complicată cu recuperare de TVA, administraţia financiară, adresa greşită pe facturi…..

Căutam, deci, nişte furnizori care să-mi scrie adresa corectă pe facturile emise acum o mie de ani, să le ştampileze şi să le semneze. Unul dintre furnizori era Quatro Stagione de la care comandăm mereu mancare la “mese rotunde” sau alte evenimente. Acest lanţ de restaurante este considerat unul de lux şi preturile sunt pe masură. Preferata mea, Focaccia VIP, costă 30 Ron şi mănânc asta de aproape un an. Colegii mei au căzut şi ei, rând pe rând, în patima FV.

Cel mai aproape de birou este Quatro Stagione din Aviatorilor, aşa că am mers acolo crezând că atunci când sun şi fac comandă mâncarea îmi vine de la această locaţie. Fals! Ospătarii de acolo mi-au arătat că scrie pe bonul fiscal ” Ion Mihalache 60 “, adică la Piaţa 1 Mai. Mi s-a spus că livrările pentru întreg Bucureştiul se fac de la această adresă. Tot acolo se şi găteşte mâncarea.

Mă sui în taxi şi descind la locaţie. 30 de minute m-am plimbat aiurea de jur împrejurul pieţei, am întrebat toţi bătrâneii adunaţi la sfadă, am citit toate afişele şi toate panourile în căutarea restaurantului ce ne livrează mâncarea. Toţi oamenii întrebaţi îşi dădeau cu părerea. Sunai la numărul de pe broşură, cei de la minunatul delivery service au scos doar onomatopee fără sens evitând răspunsul şi asta în timp ce mie îmi îngheţase şi sufletul de frig.

La un moment dat mi-a atras atenţia un scuter cu reclama restaurantului aşa că am pornit în urmărirea lui. Da, era lângă Piaţa 1 Mai, mai precis dupa restuarantul libanez, într-un square de blocuri, adică îtr-un subsol de bloc. O pantă abruptă şi alunecoasă, de la gheaţa necurăţată, mă duce către un fel de pasaj subteran neterminat unde, lângă nişte tomberoane, se afla semeaţă o uşă fără nici un semn. Sun la interfon şi nu mă prezint când vocea feminia ţipă isteric „Cine eeeee?”. Instinctual simt că dacă mă prezint nu o să se deschidă uşa. Apare la timp, şi salvator, un delivery boy care mă întreabă ce-i cu mine. Fermă spun că sunt aşteptată pentru o factură aşa că el se oferă să mă introducă. Îşi spune hotărât numele în interfon şi tanti îi deschide uşa magică.

Pătrund într-un fel de subsol de bloc, hrubos, şi îl urmăresc, pe coridoare întortocheate, pe delivery boy. În drumul meu văd, cu coada ochiului, zăcând pe duşumeaua infectă, recipiente pentru ambalat mâncarea. Tot în drumul meu văd, răspândite ici colo, frigidere Fram, de când nu am mai văzut unul!, ruginite şi de abia îmi stăpânesc impulsul de a nu deschide unul. Nu de alta, dar cine ştie ce mai iese de acolo! Se termină coridoarele şi începem să urcam pe nişte scări înguste. Trebuie să urci, însă, cu capul ascuns la cutie dacă nu vrei să te loveşti de grinzile de susţinere amplasate pe alocuri. Mirosuri amestecate ne însoţesc la tot pasul. Marcată de aventura mea uit să mă strâmb de scârbă. Pulsul mi-a crescut, ochii îmi ies din orbite, dar îmi urmez fără crâcnire ghidul. Ajung într-un birou cu pereţi coşcoviţi, cu o duşumea împuţită pe care zac alandala recipientele pentru mâncare iar in mijlocul camerei două birouri meschine. La cele două birouri stăteau , căci stăteau degeaba, un barbat şi o femei. Mare le-a fost mirarea când s-au pomenit cu mine în încăpere! Repezit şi hotărât le explic nevoia mea şi ei se reped să mă servească pentru ca, evident, să scape de mine de acolo. Încăperea nu avea uşă. Intrai brusc din holul dubios. Nişte neni în haine de un alb îndoielnic stăteau la ţigară în faţa încăperii. La apariţia mea s-au facut invizibili. Din încăperile alăturate venea miros greu de mâncare gătită. ACOLO se gătea Foccacia VIP a mea! Brrr!

Mi-am luat facturile şi am pornit-o buimacă în căutarea ieşirii. Vroiam să ies mai repede la suprafaţă pentru că brusc mă cuprinsese o teamă cumplită şi mă gândeam că, dacă-mi dau ăia în cap, acolo o să-mi putrezeasca oasele şi nu o să mă găsească nimeni niciodată. În drum spre ieşire m-am întâlnit iar cu mizeria cruntă, cu mirosurile înţepătoare, cu frigiderele dubioase…Şi apoi am ieşit la aer!

De abia în taxi mi-am dat seama că puteam să fac poze cu telefonul. Era prea târziu să mă întorc şi îmi era cumplit de frică!

Ma uit în dosar şi văd că următorii pe lista mea sunt Pizza Tempo . Inspiraţia de moment mă îndeamnă să îi sun şi să cer detalii asupra adresei. O voce de la telefon îmi confirmă că adresa de pe factură nu este cea la care se găteşte şi de la care se trimit comenzile şi bonurile fiscale. Explic succint problema mea şi solicit o întrevedere. Mă lovesc de la început de un val de rezistenţă „Nu trebuie să veniţi la sediu”, „Nu pot să vă spun adresa”, „Nu se poate”…. În final vocea acceptă să-mi trimită pe cineva cu ştampila la sediu ca să-mi rezolve factura, doar ca să nu merg eu la ei.

Şi de la Pizza Tempo câte salate am mai mâncat n ultimul an!!!! Şi colegii mei câte pizza!!!

Începe să mă furnice pe ira spinării pentru că am descoperit o conspiraţie a firmelor de catering împotriva populaţiei Bucureştiului. Cu toţii mâncam din subsoluri insalubre, de lângă ghenă!!!!

În drum spre birou mă opresc pe Radu Beler la French Bakery să mai ştampilez o factură…Când dau să plec mă izbeşte în moalele capului întrebarea „Aştia de unde aduc minunatele sandwich-uri de 20 ron bucata?”. „Unde se asamblează ele oare?”

„Dar mâncarea gătită de la Angst de unde vine?”@

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s